|
Şi-L rugau pe El să nu le
poruncească să meargă în adânc
(Luca VIII, 31).
Fraţi creştini,
Sfânta Evanghelie de astăzi ne
prezintă o scenă cutremurătoare în care vedem cum Domnul nostru
Iisus Hristos a vindecat un om îndrăcit în care se încuibaseră o
legiune de demoni. Şi spune Sfânta Evanghelie, că acest om îşi avea
locuinţa prin morminte.
Nimeni nu-l putea ţine legat, nici chiar în lanţuri şi de
multe ori fusese legat cu picioarele în obezi şi cu cătuşe la mâini,
dar sfărâmase totul. El stătea mai mult printre morminte, alerga
gol, strigă şi se lovea cu pietre, aşa că nimeni nu se încumeta să
mai treacă pe drumul acela. Dar deodată demonii simt că se apropie
Fiul lui Dumnezeu şi-l scot afară pe om din groapă, care răcnind îl
întâmpină pe Iisus cu glas puternic zicând: "Ce ai cu mine, Iisuse,
Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu mă chinui!”
Ce descoperim în aceste cuvinte ale demonilor care vorbeau
prin gura îndrăcitului?
În primul rând, vedem că ei L-au cunoscut că este Fiul lui
Dumnezeu. În al doilea rând, observăm că demonii fac şi ei o
rugăciune către Fiul lui Dumnezeu, căci vedem cum se roagă ca să
nu-i chinuiască.
În al treilea rând, descoperim că şi drăcii care sunt duhuri
necurate, se tem de chinuri şi de suferinţe, ceea ce ne face să
înţelegem că există iad şi chinuri veşnice şi că sufletele oamenilor
păcătoşi se vor chinui acolo împreună cu demonii în veci şi nu cum
spun unii că nu există iad, că nu există suflet şi că după moarte nu
mai simţi nimic deoarece totul se pierde.
Iată deci că duhurile necurate asupresc în lumea aceasta pe
oameni, îi învaţă la rele, îi chinuie în diferite feluri şi le face
plăcere să-i vadă căzuţi în cele mai mari necazuri şi să se târască
că şarpele pe pământ lipsiţi de sprijinul dumnezeiesc, iar apoi să
meargă cu ei în chinurile iadului pentru păcatele lor.
Iisus l-a întrebat pe demonizatul de astăzi: "Care-ţi este
numele? Iar el a zis: Legiune. Căci demonii intraseră în el”.
Sărmanul om, era încătuşat de vreo 6000 de draci, căci atâta
înseamnă o legiune. Deşi erau atât de mulţi, la puterea dumnezeiască
a lui Iisus, s-au cutremurat şi L-au rugat să nu le poruncească să
meargă în adânc, adică să nu-i trimită în întuneric, în tartar, în
iad, căci locul acesta este păstrat pentru demoni ca să fie judecaţi
în ziua judecăţii. Ei se rugau ca să nu fie trimişi în acel loc unde
sunt mulţi demoni legaţi, pentru că se temeau mult de chinuri şi
nădăjduiau să mai facă şi alte rele între oameni.
Toate popoarele pământului au credinţă despre chinurile
veşnice ale iadului şi învaţă că după moarte pe cei răi îi aşteaptă
aceste chinuri înfricoşătoare. Dar dintre toate religiile, credinţa
ortodoxă ne descoperă clar din Sfânta Scriptură, existenta
chinurilor veşnice ale iadului de care pomeneşte însuşi Mântuitorul
în Sfânta Evanghelie zicând: "Duceţi-vă de la Mine blestemaţilor în
focul cel de veci care este gătit diavolului şi îngerilor lui”.
Existenta diavolului se poate vedea din pildă bogatului
nemilostiv, care cere săracului Lazăr o picătură de apă să-i
răcorească limba, ca şi din parabola datornicului nemilostiv care a
fost aruncat în întunericul cel mai din afară. Existenţa iadului se
poate deduce şi din rugăciunea demonilor din Evanghelia de astăzi
care îl rugau pe Domnul Hristos că să nu le poruncească să meargă în
adânc, precum şi din alte locuri din Sfânta Scriptură.
Iadul, n-a fost niciodată tăgăduit, nici de eretici, nici de
evrei, nici de mahomedani şi însuşi păgânii au avut o credinţă
despre iad. Sunt însă oameni în zilele noastre care râd când aud
despre iad, îl pun la îndoială, iar alţii zic cu toată convingerea
că nu există. Sărmanii oameni se lipsesc de suflet pentru
comoditatea trupului. Unii tăgăduiesc doctrina despre iad pentru că
sunt nedestoinici în materie de religie, sunt străini de această
parte a ştiinţei, şi nu cunosc nici cele mai elementare chestiuni
ale catehismului.
Mulţi caută să combată cu încăpăţânare existenţa iadului
pentru ca să convingă cât mai multă lume, ca să aibă cu cine să se
încurajeze şi să facă păcate fără frică. De aceea ar dori să nu mai
existe iad şi o ţin aşa cu tărie. Dacă un hoţ ar fi nebun şi nu ar
crede că există închisori, oare închisoarea ar înceta să mai existe,
şi cei condamnaţi nu s-ar mai face părtaşi acelor locuri de amar?
Dar oare trebuie să vină cei din închisori să ne spună că
într-adevăr există închisori? Căci aşa pretind mulţi necredincioşi,
că n-a venit nimeni de dincolo de mormânt care să vorbească despre
iad! Dar e nevoie ca osândiţii din iad să vină şi să ne vorbească?
Cu toate acestea Dumnezeu a îngăduit ca să vină de dincolo şi
să ne vorbească despre cele văzute pe acolo cu sufletul. Domnul
Hristos ne vorbeşte despre bogatul pe care-l vedea în focul iadului
şi care cerea o picătură de apă ca să se răcorească. Sunt apoi cele
trei suflete pe care le-a întors Mântuitorul înapoi în viaţa
aceasta: fiul văduvei din Nain, fiica lui Iair şi Lazăr. Despre ei
spun sfintele cărţi ca sufletele le-au fost aduse pe pământ din iad
şi au mai trăit mult timp învăţând şi spunând în lume cele ce-au
văzut pe acolo. Dar diavolul care vrea să înşele pe toată lumea cu
vicleşugurile lui, se ascunde şi nu vrea să se dea pe fata
nelăsându-i pe oameni să creadă că există el şi înşelăciunea lui.
Aşa se povesteşte că de multă vreme trăia un hoţ foarte
periculos şi viclean. El folosea vicleşugul ca şi diavolul, ca să-i
poată trăda pe oameni. Lumea era speriată şi căuta fiecare să se
apere, închizând ferestrele şi uşile, ca să nu poată pătrunde acest
hot fioros în casele lor. Dar ce făcea hoţul? O vreme, el nu mai
făcea nici o spargere şi plătea oameni pe care-i trimetea prin sate
să spună, că a murit.
Auzind vestea, oamenii se bucurau, răsuflau uşuraţi, stăteau
liniştiţi, nu se mai păzeau şi astfel uitau uşile descuiate. Atunci
hoţul nostru ieşea din ascunzătoare şi făcea cele mai grele
prădăciuni. Jefuia şi omora, lăsând în urma numai chin şi jale.
În felul acestui hot acţionează şi diavolul, fraţi creştini.
Astfel el pune pe anumiţi necredincioşi să spună în lume ca nu
există diavol şi nici iad. Cei cu credinţa puţină, cred această
minciună. Astfel slăbesc în rugăciune, nu mai vin la biserică, nu le
mai este frică de păcate, amâna spovedania şi împărtăşania, se
aşează pe petreceri şi trăiesc fără grijă de moarte. Aşa pe
negândite îi prinde moartea nepregătiţi şi diavolul înfige ghearele
în sufletele lor şi astfel ajung în muncile veşnice ale iadului.
Aşa că, fraţi creştini, cum credem că există Dumnezeu, rai,
îngeri şi suflet, să credem că există şi iad şi demoni care vor
chinui sufletele, căci nu în zadar spune Mântuitorul că tot pomul
care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc. În altă parte
tot Mântuitorul spune că va trimite Fiul Omului pe îngerii Săi şi-i
vor aduna din împărăţia Sa, pe toţi cei care fac sminteli şi
fărădelegi, care vor fi aruncaţi în cuptorul cel de foc, unde este
plânsul şi scrâşnirea dinţilor.
Tot în Evanghelia Sa, Domnul Hristos mai zice: "Ca mulţi vor
veni de la Apus şi de la Răsărit şi se vor odihni cu Avraam şi cu
Isaac în Împărăţia cerurilor, iar fiii Împărăţiei se vor arunca în
întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea
dinţilor”. În altă parte ne spune că intrând împăratul, a văzut
între cei ce şedeau la masa pe un om ce nu era îmbrăcat în haina de
nuntă şi i-a zis: "Prietene, cum ai intrat aici fără haina de nuntă?
Atunci a zis împăratul slugilor: Legaţi-i mâinile şi picioarele şi
aruncaţi-l în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea
şi scrâşnirea dinţilor”.
Nu în zadar Mântuitorul mai spune: "De te sminteşte mâna ta,
tai-o; căci mai bine este să intri în viaţa veşnică fără o mână,
decât cu amândouă mâinile în gheenă, în focul cel nestins, unde
viermele nu doarme şi focul nu se stinge. De te sminteşte piciorul
tău, taie-l, căci mai bine este să intri în viaţa veşnică fără un
picior decât să te duci cu amândouă picioarele în focul cel nestins.
Şi de te sminteşte ochiul tău, scoate-l, căci mai bine este să intri
cu un ochi în Împărăţia lui Dumnezeu, decât să fii aruncat cu doi
ochi în gheenă focului, unde viermele nu doarme şi focul nu se
stinge”.
În Apocalipsă, se spune că a fost prinsă fiară şi cu ea
proorocul mincinos care a făcut semne înaintea ei cu care a amăgit
pe cei care au luat semnul fiarei şi care s-au închinat chipului ei.
Aceştia au fost trimişi într-o mare de foc, care arde cu piatră şi
pucioasă. Iată deci că mintea omenească poate fi convinsă de
existenţa iadului şi de învăţătura sfintei noastre Biserici, despre
suferinţele care aşteaptă pe păcătoşi acolo.
Pentru a ne imagina cât de puţin, iadul şi chinurile lui, să
privim cu atenţie cu ochii sufletului la bietul om din Evanghelia de
astăzi, încătuşat de 6000 de demoni, care-l duceau prin morminte şi
pustietăţi chinuindu-i şi sfărâmându-i în diferite chipuri trupul
gol. Domnul Iisus, care-l cunoştea, a voit să facă milă cu el şi să
alunge duhurile necurate căci de aceea a venit în ţinutul acela.
Demonii când L-au văzut, s-au înspăimântat iar cel mai mare
dintre ei, vorbind în numele tuturor demonilor încuibaţi în bietul
om, ruga pe Iisus ca să nu le poruncească, să meargă în adânc. Iată
deci, câtă frică au demonii de acest iad înfricoşat, căci vedem cum
se tem de mânia şi blestemul dumnezeiesc, iar noi nu purtam nici o
grijă de salvarea sufletului nostru. Este adevărat că fiecare om în
viaţa aceasta gândeşte mai mult la fericire, mâncăruri şi băuturi
alese, distracţii şi tot felul de plăceri dulci, frumoase, aromate
şi gustoase.
Dar să ne oprim o clipă şi să cugetăm mai adânc la viaţa
noastră care se sfârşeşte cu fiecare zi ce trece şi să vedem cum ne
apropiem de înfricoşată zi a morţii, de judecata lui Dumnezeu ca să
dăm seama pentru faptele noastre; să vedem cum ne apropiem de iadul
cu demoni care aşteaptă sufletele neîndreptate în viaţa aceasta. E
cel mai folositor lucru pe care trebuie să-l facem fiecare, căci
nimeni nu că scapă de moarte şi de judecată.
Odată cu ieşirea sufletului vom vedea lucruri îngrozitoare,
căci sufletul îşi va păstra toate darurile supranaturale, precum şi
cele cinci simţiri ale trupului: auzul, văzul, gustul, mirosul şi
pipăitul. Tot aşa se vor păstra cele trei puteri sufleteşti:
judecată, voinţă şi aducerea aminte.
Acolo în iad ne vom aminti toată viaţa noastră, toate faptele
pe care le-am făcut, toate locurile unde am petrecut. Ne vom aminti
de părinţi şi rudenii, de fraţi, surori şi de toate dezmierdările
lumii în acel loc depărtat de Dumnezeu. Grozav va fi chinul când îţi
vei aminti toate acestea. Un dor nebun va chinui sufletul copiilor
pentru părinţi, al părinţilor pentru copii, al fraţilor de surori şi
al soţilor între ei. Plângere nemângâiata va cuprinde sufletul, iar
chinul va fi fără de sfârşit. Cu auzul vor auzi hulele, înjurăturile
şi toate batjocurile demonilor, precum şi răcnetul celorlalte
suflete chinuite. Vor auzi trosnetul focului veşnic şi şuierăturile
balaurilor care se apropie de ei.
Cu văzul vor vedea toate acestea şi vor vedea cum clocotesc
sufletele întocmai ca bucăţelele în oală ce fierbe la foc. Acolo vor
fierbe sufletele în smoală şi apă fierbinte. Vor vedea diavolii în
toată urâţenia lor; vor vedea focul şi viermii cei neadormiţi; vor
vedea şi vor cunoaşte pe mulţi cu care s-au distrat pe pământ, vor
gusta spurcăciunile demonilor şi carnea pruncilor avortaţi. Vor
gusta din plin amărăciunea şi putregaiul iadului.
Vor mirosi cele mai scârnave mirosuri ale duhurilor necurate.
Vor mirosi toată putoarea iadului şi tot puroiul sufletelor stricate
de mulţimea păcatelor. Vor pipăi capetele balaurilor încolăciţi şi
viermii cei neadormiţi pe care îi vor avea de aşternut.
Vai de sufletul păcătos, căci de mii de ori ar fi fost mai
bine să nu se nască decât să ajungă în aceste locuri. O, ce bine ar
fi că odată cu ieşirea sufletului să dispară şi aceste simţuri! Dar
durerea mare este că sufletul va avea dezvoltate toate simţurile
acestea care vor lucra cu putere şi mai multă.
Toate acestea fraţi creştini, trebuie să ne sfâşie sufletul
când le auzim, căci sunt mai grele decât puterile trupeşti. Atunci
copiii vor blestema pe părinţi căci nu i-au învăţat calea cea bună,
vor blestema pântecele care i-au purtat şi laptele pe care l-au
supt. Atunci mulţi vor blestema pe prietenii care i-au îndemnat la
păcate şi plăceri vinovate. Vor blestema băuturile, mâncărurile,
muzică şi dansurile, desfrâurile şi toate plăcerile pe care le-au
gustat în viaţă şi care acum s-au sfârşit şi le pricinuiesc atâta
amar.
Gândiţi-vă la îndrăcitul din Evanghelia de astăzi care
fierbea de mânie întocmai ca o fiară sălbatică şi care dacă ar fi
putut şi-ar fi scos şi ficaţii din el ca să-i mănânce. Gândiţi-vă la
răutatea şi spurcăciunea dracilor, că nici porcii nu i-au putut
suferi şi au preferat să se înece, decât să-i primească. Gândiţi-vă
la chinurile unui bolnav de cancer pe patul morţii, care-şi varsă
plămânii şi fierea pe gură şi care-şi rupe carnea de durere,
strigând şi blestemând.
Gândiţi-vă la usturimile celui care a fost ars de foc sau
opărit, cum curge carnea de pe el în dureri sfâşietoare. Gândiţi-vă
la durerea unei masele şi la toate durerile trupeşti care te chinuie
zile şi nopţi întregi. Cât este de greu! Dar acestea sunt
trecătoare. Însă chinul iadului pentru suflet nu se mai sfârşeşte
niciodată. Când vor trece mii şi milioane de ani, chinul iadului
este tot la început. Râuri de lacrimi dacă se vărsa, acolo nu mai
este pocăinţă, nu mai este iertare.
Se spune că regele Lisimah după ce a fost învins de sciţi,
aceia au astupat toate fântânile, iar el era chinuit groaznic de
sete. Nu mai putea suferi arsură setei şi simţea cum i se aprind
plămânii. Bietul rege se preda duşmanilor, iar aceştia îi dădură o
cupă mare de apă ca să-şi potolească setea. După ce bău regele zise:
"Vai, ce repede trece plăcerea pentru care mi-am pierdut tronul şi
libertatea!” A fost luat apoi legat şi dus în temniţele închisorii
pentru executare. Aşa vor spune şi osândiţii iadului cu mare
amărăciune, când vor vedea cum au trecut plăcerile vinovate pentru
care au pierdut fericirea veşnică şi sufletul.
Un sfânt părinte spune că cel mai greu va fi pentru
nefericiţii din iad, când vor vedea că sunt osândiţi acolo pentru
nişte păcate pe care puteau uşor să le ocolească şi să-şi salveze
sufletul, câştigând fericirea cerească.
Sfântul Ioan Damaschin, povestind viaţa prinţului Ioasaf care
a fost încreştinat de pustnicul Varlaam, spune că acest prinţ, pe
când se afla expus la ispite violente, se rugă cu lacrimi lui
Dumnezeu ca să-l scape. Rugăciunea fiindu-i ascultată, a fost răpit
cu sufletul şi condus într-un loc întunecos, plin de groaza cu
vedere înfiorătoare.
Era în faţa unui lac de pucioasă şi smoala cu foc, în care se
găseau nenumărate suflete cufundate acolo prada flăcărilor şi
usturimilor mistuitoare. În mijlocul urletelor şi strigătelor de
deznădejde auzi o voce cerească care-i zise: "Aici păcatul îşi
primeşte pedeapsa, aici plăcerea unui moment e pedepsită cu o
veşnicie de suferinţă”. Aceasta vedenie îi dete puteri noi, iar
sfântul Ioasaf învinse toate ispitele demonului.
Noi auzim însă şi ştim că există iad, dar cu toate acestea
mergem pe calea care ne duce la chinurile lui. Cine se pocăieşte cu
adevărat? Cine se îndreaptă? Cine se întoarce din calea pierzării?
Cei mai mulţi se lăsă în nădejdea că Dumnezeu este bun şi ne iartă,
dar uita că Dumnezeu e drept şi pedepseşte după dreptate. Ca să
înţelegeţi cât de puţin suferinţa iadului, ascultaţi încă o
întâmplare adevărată.
Împăratul Zenon al Ţarigradului, a împărăţit ca un nevrednic
şi păcătos peste supuşii lui. Din cauza vieţii lui scandaloase, a
petrecerilor şi beţiilor a fost urât de popor, de boieri, de armată
şi chiar de soţia lui Adriana. Ascultaţi ce i-a făcut într-o zi
împărăteasa: după una din petreceri împăratul s-a îmbătat aşa de rău
încât a căzut jos ca un mort. Împărăteasa a poruncit ca să fie băgat
într-o groapă adâncă, să fie astupat şi nimeni să nu îndrăznească
să-l scoată, pentru că un astfel de împărat nevrednic de viaţă şi de
împărăţia lui trebuia îngropat de viu.
După puţin timp, Zenon împăratul se trezeşte din beţia lui,
în acel cavou întunecos. Vede întunericul, simte unde se afla şi
spaimă îl îngrozeşte. Începe să bată, să strige, să plângă şi să se
înfurie, dar nimeni nu îndrăzneşte şi nu i se face milă de el ca
să-i deschidă. Piatra de pe uşa gropii era grea, iar ticălosul
împărat îngrozit de fiorul morţii a început să răcnească că fiarele
sălbatice, să strige şi să se bată cu capul de pereţi, încât s-a
zdrobit şi aşa în chinuri groaznice şi-a lepădat sufletul, căci după
dezgropare a fost găsit sfărâmat cu totul.
De la acest mormânt să ne ducem cu gândul la sufletul
păcătos, osândit în întunericul dinafară. Câtă jale şi frică se
simte în întunericul acela! Icoană aceasta a veşnicilor chinuri din
iad s-o avem totdeauna în faţa ochilor noştri fraţi creştini şi să
ne gândim şi cu mult mai mult interes sufletesc, cu mai multă
atenţie, la mântuirea sufletului nostru. Să facem tot ceea ce ne stă
în putere numai să nu ajungem în acel loc înfricoşat, căci pentru
păstrarea vieţii trupeşti facem orice.
Ne ferim de orice primejdie, folosim orice leac, renunţăm la
orice plăcere şi ţinem chiar un regim riguros numai să ne facem
sănătoşi. Cheltuim pe la doctori, căutam medicamente cât mai bune,
numai să ne păstrăm viaţa aceasta trecătoare. Dar moartea tot nu
putem să o ocolim şi de ea să fim siguri că nu vom scăpa.
Judecaţi acum singuri dacă nu-i mai importantă că orice
asigurarea vieţii de dincolo de moarte, dar o cumplită urgie apasă
pe capul multora, că trăiesc pe pământ ca în iad. Zadarnic au case
mari şi maşini mici, dar n-au pace, n-au linişte, n-au mulţumire
sufletească, fiindcă n-au pe Dumnezeu, sunt căzuţi în ghearele
satanei. Mulţi sunt îndrăciţi, împătimiţi şi frământaţi de tot felul
de pofte viclene şi scârboase şi nu pot jertfi nici cel mai puţin
timp pentru suflet.
Auzim multe persoane tânguindu-se şi spunând că se simt aşa
de singure şi deznădăjduite, încât unele ajung până acolo să spună
că sunt gata să-şi ia viaţa. Într-adevăr aceste persoane sunt
singure, căci dacă ar avea pe Dumnezeu, ar avea totul, dar aşa
zadarnic au celelalte lucruri trecătoare. Iată deci ce trebuie să
facă: să-L caute pe Dumnezeu în casa Lui, în Sfânta Biserică, să
asculte cuvântul şi să împlinească poruncile şi voia Lui. Să
iubească pe Dumnezeu mai mult ca orice pe lumea aceasta şi atunci
vor găsi liniştea sufletească şi nu se vor mai simţi singuri.
Când auziţi pe cineva că nu poate suferi biserică, preotul,
rugăciunea, icoană, să ştiţi că acela e necurat, e legat în lanţuri
de demoni, e stăpânit de vrăjmaşul. Pentru asemenea suflet se cer
rugăciuni puternice, cu jertfă, post şi milostenii, cu metanii şi
ajunări. Din păcate s-au înmulţit astfel de cazuri ca aproape nu
există casă în care să nu fie cel puţin unul pe care satana îl ţine
şi nu poate veni la biserică, întocmai ca îndrăcitul din Evanghelia
de astăzi.
Multe lacrimi varsă unele mame pentru copiii lor care suferă
de necredinţă. Multe soţii sunt chinuite de soţii lor care le opresc
să nu mai vină la biserică, pentru patimă păcatului, căci nu se pot
înfrâna niciodată, ca să se păstreze curaţi cu trupul şi să poată
primi sfinţeniile din biserică. Nu se mai ţine seama de sărbători şi
de sfânta duminică.
Dar să înălţăm o clipă gândul nostru la cei nefericiţi care
se afla acum în osânda cea cumplită a iadului. Ce n-ar face ei dacă
s-ar mai putea întoarce iarăşi pe pământ?! Ce n-ar da ei să se poată
răscumpăra?! Câte n-ar îndura ei, aici în lumea aceasta numai ca să
scape?! Ar renunţa la orice, n-ar mai spune că e greu să se lase de
drăcuit, de înjurat şi blestemat, de desfrânări şi de fumat. Nu
le-ar mai fi greu să trăiască fără distracţii, chefuri şi atâtea
plăceri păcătoase, dar pentru dânşii e prea târziu; soarta lor e
pecetluită în iad.
Zadarnic se roagă, rugăciunile lor nu mai sunt ascultate,
pentru că o prăpastie mare este între cer şi iad. Numai noi, aceştia
de pe pământ, cât suntem în viaţă mai putem face şi repară din
trecutul acestor nefericiţi. Noi putem stinge şi flăcările care ne
aşteaptă pe noi înşine dincolo în iad, prin lacrimile pocăinţei,
prin spovedanie sinceră, prin fapte bune şi viaţă curată. Dar vai,
stăm nepăsători, pasivi la cuvintele dumnezeieşti care ni se par
glume.
Aceasta împietrire a inimii, vine de la demonul care nu ne
lasă să auzim, să înţelegem şi să facem voia lui Dumnezeu. Zadarnic
strigă la noi semnele cereşti, urgiile dumnezeieşti, căci nu auzim,
nu vedem şi nu ne mişca nimic, ci ne făurim mii de planuri pentru
viitor. Iadul nu ne înspăimântă, soarta noastră în veşnicie nu ne
preocupă, iar viaţa se scurge, moartea se apropie pe nesimţite şi
noi stăm nepăsători mergând spre prăpastie cu ochii legaţi.
Fraţi creştini, treziţi-vă din somnul păcatelor, unde vă
duceţi? Sunteţi creştini! Unde vă e credinţa? Unde vă e mintea
oameni buni? Când veţi cugeta la veşnicie? Dacă nu auziţi acum cât
mai aveţi vreme, în viaţa cealaltă va fi prea târziu. Ascultaţi
cuvintele înţeleptului Sirah, care spune, să aveţi milă de sufletele
voastre, căci dacă voi nu aveţi milă cine să aibă şi să vă scape? Nu
vă pregătiţi pieirea printr-o nepăsare de neiertat.
Căiţi-vă de păcatele pe care le-aţi săvârşit, cât mai este
vreme. Fugiţi de păcat şi trăiţi în sfinţenie, păstraţi-vă curaţi
făcând fapte bune, iar când vă spovediţi cereţi canon pentru păcate
fiindcă ele trebuie ispăşite, ori aici, ori în iad. De aceea vin
suferinţe grele peste unii chiar spovediţi, pentru că nu fac canon
pentru păcate şi trimite Dumnezeu înaintea sfârşitului vieţii
noastre suferinţe grele, anii durerilor, ca să ne ispăşim de păcate
şi să ne întoarcem la El.
Să nu cârtim, ci mai bine să ne recunoaştem vină, şi să
plângem cu lacrimi amare, să plângem că de multe ori am râs de câte
ceva chiar cu lacrimi. Să vărsăm deci lacrimi cu părere de rău, ca
să stingem focul iadului care ne aşteaptă, dacă nu ne îndreptăm. De
câte ori vin ispitele, opriţi-vă şi ziceţi:
- Înapoia mea satano, există iad şi chinuri veşnice, mă tem
şi vreau să nu mai păcătuiesc, vreau să ascult de Dumnezeu şi să mă
las de toate păcatele. Vreau să slujesc Domnului meu, Stăpânului meu
ceresc.
Rugăciune
Dumnezeule Prea Drepte, ca să pedepseşti păcatele noastre pe
care le-am făcut, trimite-ne aici în lumea aceasta, boli, necazuri
şi suferinţe pe care le merităm, după voia Ta cea sfântă. Ştim că
după puţină vreme ele se vor sfârşi. Dar să nu ne pedepseşti Doamne
în iad cu chinuri veşnice, fără de sfârşit.
Fie-Ţi milă de noi păcătoşii şi dă-ne minte ca să înţelegem
voia Ta cea sfântă, să Te iubim pe Tine, mai mult ca orice în lumea
aceasta şi să-Ţi slujim Ţie acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Amin.
Părintele Visarion
Iugulescu |